Mergeam azi prin pasaju` de la unirii si mi se intampla sa vad o persoana pe care am mai vazut`o si inainte…poate am recunoscut`o dupa haine, sau poate ca avea ceva aparte…sau poate ca nu ma intereseaza de ce am recunoscut`o…ideea este ca mi s`a parut bestial sa iti ramana un anume chip intiparit pe retina, avand in vedere ca suntem atat de multi si atat de diferiti…
Ajung la superlucrareacacat de engleza si acolo vad aceleasi fete, aceleasi mutre, aceiasi oameni pe care ii vad aproape zilnic…ma sictireste lumea asta falsa, ipocrita, ma sictireste sistemu` care ma indobitoceste tot mai mult si care nu face altceva decat sa ma futa la creieri.
Ma sictiresc eu pe mine…pt ca mereu se intampla sa imi formez o parere despre niste oameni care aparent au si ei o parere buna despre mine. Ajung apoi la concluzia ca eu sunt de vina de imaginea asta eronata pe care o las in urma…si imi dau seama ca sunt putini care chiar ma cunosc si sunt putini care stiu cum reactionez in diferite circumstante, care stiu cand imi vine sa plang si sa rad…acum imi vine sa plang ca am gresit undeva, cu ceva da` nu stiu unde…si ma gandesc ca poate daca mai intarziam doua minute la dus nu`l mai vedeam pe nenea de la metrou sau poate treceam pe “undeva” si imi cadea “ceva” in cap, ca atare poate muream…ma intreb unde sunt cele doua minute pe care le pierdem zilnic? Unde se duc ele, cui i se intampla ceva rau doar pt ca am iesit cu doua minute mai tarziu din casa?
Asadar si prin urmare aceasta este hora joviala a vietii…toate zambetele, toate lacrimile, toate certurile, toate privirile, toate vorbele pe care le rostim…toata batjocura asta de zi cu zi…cred ca e “cineva”, “undeva” care rade cu curu` de noi…de cat de rai suntem, de faptul ca ne e infinit mai usor sa facem rau decat sa zambim...
Am nevoie sa imi fie iar dor de mine, sa curat tonele de praf acumulate in strazile infundate ale creierului meu, sa nu am vreodata vreo eticheta pe care sa scrie “de consumat inainte de…”, am nevoie sa…
Prea multe intrebari si, momentan, niciun raspuns…
Ajung la superlucrareacacat de engleza si acolo vad aceleasi fete, aceleasi mutre, aceiasi oameni pe care ii vad aproape zilnic…ma sictireste lumea asta falsa, ipocrita, ma sictireste sistemu` care ma indobitoceste tot mai mult si care nu face altceva decat sa ma futa la creieri.
Ma sictiresc eu pe mine…pt ca mereu se intampla sa imi formez o parere despre niste oameni care aparent au si ei o parere buna despre mine. Ajung apoi la concluzia ca eu sunt de vina de imaginea asta eronata pe care o las in urma…si imi dau seama ca sunt putini care chiar ma cunosc si sunt putini care stiu cum reactionez in diferite circumstante, care stiu cand imi vine sa plang si sa rad…acum imi vine sa plang ca am gresit undeva, cu ceva da` nu stiu unde…si ma gandesc ca poate daca mai intarziam doua minute la dus nu`l mai vedeam pe nenea de la metrou sau poate treceam pe “undeva” si imi cadea “ceva” in cap, ca atare poate muream…ma intreb unde sunt cele doua minute pe care le pierdem zilnic? Unde se duc ele, cui i se intampla ceva rau doar pt ca am iesit cu doua minute mai tarziu din casa?
Asadar si prin urmare aceasta este hora joviala a vietii…toate zambetele, toate lacrimile, toate certurile, toate privirile, toate vorbele pe care le rostim…toata batjocura asta de zi cu zi…cred ca e “cineva”, “undeva” care rade cu curu` de noi…de cat de rai suntem, de faptul ca ne e infinit mai usor sa facem rau decat sa zambim...
Am nevoie sa imi fie iar dor de mine, sa curat tonele de praf acumulate in strazile infundate ale creierului meu, sa nu am vreodata vreo eticheta pe care sa scrie “de consumat inainte de…”, am nevoie sa…
Prea multe intrebari si, momentan, niciun raspuns…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu